Odată, într-un trup s-a dus
O ceartă între mădulare:
“Cine e vrednic și mai sus?
Cui se cuvine tron, onoare?”

Îndată ochiul a vorbit:
“Eu văd lumina și cărarea;
De n-aș veghea necontenit,
V-ar prinde lesne înserarea.”

Urechea zise: “Să mă scuzi!
Vederea nu-i de-ajuns, se pare;
Ce faci când glasul nu auzi
Vestind primejdia cea mare?”

Atunci grăi și mâna: “Eu
Nu stau la sfat ziua întreagă;
Eu duc la capăt lucrul greu,
Prin mine toate-aici se leagă.

Piciorul râse: “Ce vorbiri!
Prea mult vă lăudați, văd bine.
Vă înălțați în amăgiri
Ați sta pe loc fără de mine.”

Atunci și inima vorbi:
“Văd că uitați cu ușurință
Că dacă eu m-aș odihni,
S-ar stinge oricare ființă.”

Limba prinse și ea curaj:
“Dar cine laudă pe Domnul?
Prin mine totul prinde glas,
Prin mine-și spune gândul omul.”

Așa vorbeau, pe rând, grăbiți,
Cerând să aibă-ntâietate;
Și se credeau îndreptățiți
La cinste, slavă, demnitate.

Tăcea doar Capul. Iar când ei
Sfârșiră vorba lor deșartă,
Le zise blând: “Iubiții Mei,
De ce purtați această ceartă?

Ochiule, vezi, dar nu lucrezi.
Mână, lucrezi, dar nu vezi bine.
Piciorule, tu ‘naintezi,
Dar cine-ar merge fără Mine?

Iar inimă, tu bați mereu,
Dar viața cine ți-o susține?
Nu vă hrăniți din propriul eu,
Ci toți primiți putere-n Mine.

De-aceea nu vă înălțați,
Nu cătați întâietate;
Ci mai degrabă vă plecați
Spre dragoste și unitate.”

Atunci tăcură toți smeriți,
Și rușinați de-a lor purtare;
Și-au înțeles că-s rânduiți
Spre-a se sluji, nu spre-nălțare.

Morala:
În trup nu-i nimeni de prisos
Și nimeni nu este mai mare;
Toți își au rostul în Hristos
Prin dragoste și ascultare.

Dany Căpătan